Există 2 feluri de oameni

„Există două feluri de oameni, cei care îi spun lui Dumnezeu: „facă-se voia Ta” și cei cărora Dumnezeu le spune „facă-se voia ta.”.

C. S. Lewis

Și chiar atunci când poate te gândești că „eu nu sunt în niciuna dintre aceste categorii” tocmai ai făcut alegerea de a fi în a doua categorie. Desigur că nimeni nu poate fi în prima categorie tot timpul, dar există oameni care pot fi în cea de-a doua mereu. Din clipa în care decizi să schimbi tabăra și să te alături primei categorii, mereu vor exista 2 oameni în tine: cel care vrea voia Lui și pe care creștinii îl numesc omul duhovnicesc, și cel care vrea voia ta, adică egoul tău, omul firesc. Găsesc acești 2 oameni în mine și mă mir adesea de lupta dintre ei. Nu, nu e vorba despre personalități multiple, ci despre crucea de zi cu zi a creștinului. Dacă îți cauți o religie simplă, nu recomand creștinismul. Deloc. Creștinismul e greu, e complex. Dar, Doamne, cât merită! Merită să renunți la tot, să sacrifici tot, inclusiv pe tine. Și în mod paradoxal, în timp ce renunti la tine, la voia ta de dragul voii Lui, găsești cele mai profunde împliniri sufletești pe care nici nu le visai când erai în categoria a doua.

De ce să te măriți cu un băiat credincios?

Eu nu sunt pe primul loc în viața soțului meu. S-ar putea ca unii să fie șocați, însă pentru mine acesta este principiul căsniciei: în viața soțului meu pe primul loc e Dumnezeu, abia apoi vin eu. Dați-mi voie să explic. Pe primul loc e oricum Dumnezeu în viața oricărui om, fie că realizează, fie că nu. Dar poate fi Dumnezeu sau dumnezeu, adică un idol. Orice este așezat deasupra lui Dumnezeu devine un idol, iar idolii nu sunt altceva decât dumnezei inexistenți, care oricât de promițători ar părea, nu pot împlini nevoile pe care numai Dumnezeu le poate împlini.

E foarte liniștitor că nu eu sunt dumnezeul lui și nici idolul lui. E liniștitor să știu că nu așteaptă de la mine ceea ce numai Dumnezeu îi poate da. E liniștitor să știu că în momentele de cumpănă e gata să asculte mai mult de Dumnezeu decât de mine.

Mi-a spus cineva acum câțiva ani că sunt norocoasă cu soțul meu (logodnic pe atunci). Însă, pentru mine norocul nu există, nimic nu e la voia întâmplării. M-am rugat încă de când aveam 14 ani ca Dumnezeu să îmi dea un soț credincios care să Îl iubească mai întâi pe El și apoi pe mine, iar Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea, nu pentru că aș fi vrednică de un astfel de soț, ci pentru că Dumnezeu e bun și așteaptă cu nerăbdare să ne binecuvânteze. Aşa că, pe genunchi, fetelor. 🙂 Nu vă fie jenă să vă rugaţi pentru un băiat credincios!

Un băiat credincios e un băiat în care locuieşte Dumnezeu şi nu există ceva mai frumos pe lume decât să vezi în omul de lângă tine frânturi de caracter dumnezeiesc, momente de iubire şi bunătate, smerenie şi înţelepciune, răbdare şi înfrânare care vin direct de la sursa a tot ce e frumos pe lume.

Un băiat credincios în care locuiește Dumnezeu va împrăștia mireasma lui Dumnezeu în familia voastră. Şi ce mare nevoie are lumea noastră de bărbaţi care miros a Hristos.

Un băiat credincios va căuta să îşi învingă egoul. De câte ori nu am văzut cu toţii acea mândrie masculină care poate fi respingătoare şi uneori chiar stupidă. Personal, mărturisesc că mândria tipic masculină îmi displace profund şi mă simt aşa binecuvântată că soţul meu efectiv refuză să abordeze viaţa cu atitudini de mândrie lipsite de sens. (Nu spun asta ca să mă laud, ci ca să vă încurajez că astfel de băieţi există.) Ştiu că este o ispită cu care se confruntă mulţi, însă un băiat credincios se va lupta să o învingă.

Un băiat credincios îţi va înţelege valoarea. El ştie că misiunea lui măreaţă nu este să găsească metode de a te determina pe tine să devii supusă, oh nu! Misiunea lui măreaţă este să te iubească aşa cum te iubeşte Hristos. Iar respectul tău pentru el va izvorî tocmai din dragostea lui sacrificială pentru tine, pentru că da, dragile mele, un băiat credincios va alege de multe ori să se sacrifice pentru voi. De la a te lăsa să mănânci ultima felie de lubeniţă (că tot e vară) până la a-şi lua liber de la serviciu ca să aibă grijă de nevoiele tale atunci când eşti bolnavă. Asta face un băiat credincios, iar noi ar trebui să fim dispuse să facem la fel.

Un băiat credincios face tot posibilul să înţeleagă iubirea prin ochii lui Dumnezeu. Vrea să te iubească mai mult, caută metode prin care să îţi arate cât de mult te preţuieşte.

Un băiat credincios îţi va cere iertare şi te va ierta. Când aud despre cupluri care stau supăraţi unul pe altul şi nu vorbesc cu săptămânile, mă întreb ce fel de viaţă ar fi aceea? Cu siguranţă nu îmi doresc să aflu. O binecuvântare uriaşă în viaţa mea e capacitatea extraordinară a soţului meu de a mă ierta atunci când greşesc. Şi ştiu că această capacitate vine de la Hristos, iar asta mă şi ne smereşte.

Un băiat credincios nu te va iubi pentru că eşti frumoasă, ci te va vedea frumoasă pentru că te iubeşte.

Un băiat credincios are toate aceste calităţi şi multe altele. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu vreau să spun că un băiat credincios e un băiat perfect, pentru că aşa ceva nu există. Dar un băiat credincios le va căuta. Poate nu pe toate deodată, poate pe rând, poate în diferite momente ale vieţii sale. Poate uneori va sta mai bine la anumite capitole şi mai puţin bine la altele, dar va avea o traiectorie şi principii în jurul cărora îşi va clădi viaţa. Iar mai important decât orice principiu bun e faptul că, aşa cum spuneam, un băiat credincios e locuit de Dumnezeu, iar Dumnezeu e cel care îi va şlefui inima şi caracterul pe toată durata vieţii, uneori mai mult, alteori mai puţin.

Nu meriţi ceva mai puţin decât un băiat credincios, însă asigură-te că şi tu eşti o fată credinciosă care îl va face să înflorească. Nu fi tu piedică în calea lui, ci dă-i aripi. Cu alte cuvinte, dacă vrei să te măriţi cu un băiat credincios (şi ar trebui să vrei), asigură-te că eşti gata să îl fericeşti şi să îl sfinţeşti, aşa cum ai vrea ca el să facă, pentru ca atunci când vă veţi înfăţişa înaintea lui Dumnezeu împreună, la finalul vieţii, să poţi spune despre el: „Iată-l, Doamne. E mai sfânt şi mai frumos decât atunci când mi l-ai încredinţat!”

Izbăvește-mă de mine

„Isuse blând şi smerit cu inima, ascultă-mă!
De plăcerea de a fi apreciat,
Izbăvește-mă, Isuse,
De dorinţa de a fi iubit,
Dorinţa de a fi căutat,
Dorinţa de a fi onorat,
Dorinţa de a fi lăudat,
Dorinţa de a fi preferat înaintea altora,
Dorinţa de a mi se cere sfatul,
Dorinţa de a fi aprobat,
Izbăvește-mă, Isuse.
De frica de a întâmpina refuzuri,
De frica de a fi înțeles greșit,
De frica de a fi uitat,
De frica de a fi ridiculizat,
De frica de a fi rănit,
De frica de a fi suspectat,
Izbăvește-mă, Isuse.
De paralizia vinei neiertate,
Eliberează-mă, Doamne iubit.
De dezbinare lăuntrică și de loialitate împărțită,
De frica de răspundere,
De sentimente ascunse de inferioritate,
De frica de eșec,
De mândria care refuză Harul,
De orice rădăcină de amărăciune,
De orice ar putea lua locul Tatălui în inima mea,
Izbăvește-mă, Doamne iubit.
Ca alții să fie mai iubiți ca mine,
Ca alţii să fie apreciaţi mai mult decât mine,
Ca alții să fie preferați înaintea mea în toate,
Că alții să fie aleși, iar eu trecut cu vederea,
Că alții să fie mai sfinți decât mine,
Iar eu să fiu atât de sfânt cât pot deveni;
Isuse, dă-mi harul să-mi doresc asta.” – Rafael Merry del Val

Feminitate

Dragi fete,

Feminitatea contează. Nu pentru a atrage privirile însetate, ci pentru a oferi un model de integritate într-o lume în care deși avem mai multe haine ca oricând, oamenii se dezbracă mai ușor și mai des ca niciodată. Feminitatea nu vine niciodată la pachet cu vulgaritatea, acestea sunt chiar opuse, aș îndrăzni să spun. Buzele umflate sau alte părți ale corpului mutilate (adică operate) nu redau pacea și fericirea interioară; și nici numărul de like-uri pe Instagram. Dacă am învățat ceva în ultimii ani, e că nemulțumirea nu are legătură cu nimic din exterior, ci e o stare a inimii. Nemulțumirea interioară nu va fi niciodată rezolvată pe termen lung prin schimbări exterioare. E de lucrat la inimă, la esență, acolo zace puterea de a deveni mulțumitoare și frumoase.

Nu decolteul sau rochia strâmtă, și nici pozițiile provocatoare în poze nu vor ține bărbatul potrivit aproape, ci acestea vor ține bărbații aproape, la plural, iar pluralul nu e niciodată de dorit în viața unei femei care se respectă.

Priviți femeile din familiile regale. Câtă eleganță și rafinament! Pe ele le-aș lua ca exemplu, da. Pe fetițele cu pretenții de femeie nu le-aș lua ca model nici măcar în privința pastei de dinți. Zic fetițe pentru că deși sunt adulte biologic și au grijă să știe toată lumea asta, în inima lor sunt mici și trăiesc din priviri însetate, din numărul de like-uri și din aprobarea constantă a celorlalți. Să fim, așadar, adevărate doamne și domnișoare: îmbrăcate (ai crede că nu e nevoie de precizarea asta), distinse, decente, integre.

Nu vă lăsați înșelate de numărul de urmăritori pe Instagram și numărul de like-uri. Oare să se măsoare însemnătatea vieții în like-uri? Oh, nu. Nu, nu, nu. Noi putem mai mult decât atât, dragi fete. Putem să măsurăm viața cu creierul și cu inima, nu cu trupul expus pe tavă oricui poftește.

Feminitate nu înseamnă Evul Mediu, nu înseamnă că nu ne machiem, nu ne aranjăm, nu mergem la salon, nu ne îngrijim. Dimpotrivă, feminitatea se referă la CUM facem toate acestea.

Feminitatea nu înseamnă nici feminism. Avem drepturi, le cerem, dar nu batem cu pumnul în masă pentru ele, ci ne ajutăm de creier și înțelepciune, tact și diplomație în abordarea drepturilor. Feminismul în ultimul timp tinde să fie brutal, barbar. Feminitatea este frumusețea cu care o femeie își poate câștiga drepturile.

Feminitatea se măsoară în rafinament, decență și eleganță, nu în like-uri sau priviri întoarse. Feminitatea stă în grație, nu expunere. În echilibrul dintre blândețe și fermitate, în zâmbet sincer, în răbdare, empatie și în generozitate. Să lăsăm aceste calități să ne deosebească, sunt cele care cu adevărat merită.

P. S. Am scris acest articol în urma multor momente în ultimii ani în care am văzut doamne și domnișoare care își expun trupul tot mai mult, în special în poze. Să nu cedăm minciunii care ne spune că succesul se măsoară într-un aspect fizic provocator, putem mai mult decât atât. Chiar putem. Vă provoc. 🙂

Ortodox, baptist, catolic sau penticostal?

Cică un ortodox, un baptist, un penticostal și un catolic ajung la Judecata de apoi.

Nu prea s-au gândit ei că sunt la Judecată, se gândeau doar că în sfârșit Îl vor întâlni pe Isus, iar El le va clarifica cine dintre ei a avut cea mai mare dreptate în doctrină și învățătură. Fiecare credea că el sigur intră în Rai, nu încape îndoială.

Isus, însă, se lasă așteptat. Între timp, ei încep să dezbată:

Ortodoxul: Eu am fost creștin drept, adevărat!

Baptistul: Eh, voi, ortodocșii. Eu am citit în fiecare dimineață din Biblie! Odată, am citit Biblia întreagă în doar 3 luni!

Penticostalul intervine degrabă: Adevărați suntem doar noi, poligloții!:)

Mai pe rând, mai deodată, fiecare își apăra religia.

Sosește și Isus într-un final, dar ei sunt deja prinși în polemici și nu Îl observă. Isus, însă, deschide Biblia și îi întreabă dintr-un subiect din care nu s-au prea pregătit. A deschis Evanghelia după Matei la capitolul 25 și i-a întrebat:

– Apă mi-ați dat când mi-a fost sete?

Se întorc toți cu fața spre El și încep să se întrebe în șoaptă cine o fi ăsta și dacă era sau nu baptist.

– M-ați vizitat în închisoare?

– O fi oare… El?

Mirare pe fețele lor.

– M-ați îmbrăcat când am fost gol? M-ați vizitat la spital când eram bolnav?

– Dar, Doamne, zice unul mai curajos… Noi am trăit la 2000 de ani după ce ai trăit Tu! E nedrept să ne întrebi ce Ți-am făcut sau nu, din moment ce nici măcar nu am trăit deodată.

Isus, însă, le răspunde:
– De fiecare dată când ați făcut aceste lucruri celor mai neînsemnați frați ai Mei, Mie mi le-ați făcut. Religia adevărată era să aveți grijă de orfani și văduve, să dăruiți cu generozitate nebună, să iertați așa cum vreți și sperați să vă iert Eu acum, să vizitați bolnavii, să petreceți timp cu pușcăriașii. Religia adevărată… era dragostea.

Morala? Dacă îți dorești cu adevărat ceva, se întâmplă! Cei 4 și-au dorit să știe care era religia adevărată și au aflat. Păcat că nu era niciuna dintre ale lor. Glumesc, v-ați prins voi care e morala. 🙂

Recomand cartea lui John Lennox – „Destinat pentru a crede?”

Trebuie să încep prin a spune câteva cuvinte despre Dr. John Lennox fiindcă deși este o somitate la nivel internațional, prea puține cunoaștem despre el în România. Dr. Lennox este profesor emerit de matematică la Universitatea Oxford. Pe lângă multe cărți despre relația dintre știință, religie și etică, Lennox este și un apologet formidabil, luând parte în multe dezbateri publice. Știu că astfel de informații sunt la un click distanță pe Wikipedia sau pe spatele cărților sale când le cumpărăm, însă am simțit nevoia să înțelegem cine este autorul cărţii Destinat pentru a crede? Suveranitatea lui Dumnezeu, libertatea, credința și responsabilitatea omului. 

Trebuie să recunosc că îmi place tare mult faptul că începe în stil apologetic și tratează, pe scurt și introductiv, problema determinismului ateist. Probabil că pentru mulți dintre noi conceptul de determinism nu este ceva nou. Dar desigur că dacă vorbim despre determinism științific folosit de atei pentru a justifica lipsa de sens a omului, parcă nu ne miră, însă intriga apare când vorbim despre determinism teist și chiar creștin sau, cum este adesea cunoscut conceptul în cercurile evanghelice, predestinare. Unii atei se folosesc de diferite tipuri de determinism cauzal pentru a ajunge la concluzia că omul nu are nici libertate și nici însemnătate, iar în acest context ne-am aștepta ca tocmai creștinii să fie primii care apără libertatea cu care omul a fost înzestrat de Dumnezeu, însă după cum știm, nu se întâmplă întotdeauna așa.

Lennox spune că Scriptura este baza oricărei discuţii teologice. Astfel, pe baza Bibliei explică mult controversatele concepte prezente în titlul cărții: suveranitatea lui Dumnezeu, libertatea, credința și responsabilitatea omului. Rar mi-a fost dat să citesc o carte atât de profundă în abordare și analiză precum cea a lui Lennox. Se simte de la început stilul matematician de a gândi și a scrie, merge în detaliu, analitic, până în străfundul problemei, neevitând niciun paragraf din Scriptură care ar putea fi problematic pentru interpretarea sa. Astfel că tratează pasaje din Biblie atât de problematice pentru unii, cum ar fi Geneza – căderea lui Adam, Ioan 6, Efeseni 1, Pilda semănătorului, Romani 9-11 și multe altele. De exemplu, pe Romani 9-11 am citit și analiza lui John Stott, dar aproape că nici nu le pot pune pe același cântar pe cele două, luând în considerare profunzimea analizei lui Lennox.

Îmi place și sunt de acord cu faptul că Lennox invită cititorul să iasă din paradigma sugerată de alții și să privească Scriptura prin ceea ce vrea să spună ea, nu ceea ce vrem să interptetăm noi.

De oricare parte a argumentării ar fi, oricine citește această carte nu poate să nu observe smerenia lui Lennox. Nu este o carte scrisă din frustrare sau spirit justițiar, ci pentru a clarifica adevăruri fundamentale cu privire la învățătura Bibliei și a creștinismului. Și nici nu este o smerenie care să provină din neștiință, dimpotrivă autorul este foarte, foarte bine documentat pe subiect (aș îndrăzni să spun că e mai bine documentat și mai înzestrat de Dumnezeu cu înțepelciune decât mulți care tratează subiectul de pe poziții absolute).

Desigur că Lennox nu se ferește să expună și pericolele, incoerențele și fisurile determinismului creștin, dar o face într-o manieră înțeleaptă, fără să jignească în niciun fel teologii care sunt de altă părere.

Cui recomand cartea?

Oricărui creștin care dorește să aprofundeze Biblia, dar mai ales celor care sunt îngândurați cu privire la subiectul predestinării divine. Trebuie să vă avertizez, însă, că nu este genul de carte care se citește seara în pat, la lumina veiozei, ci mai degrabă se studiază, chiar cu Biblia alături, preț de aproape 400 de pagini. Celor îngândurați le spun să nu mai stea pe gânduri, să și-o comande azi.

Dar în aceeași măsură o recomand și celor care cred în predestinare. Poate că am fi cei mai aroganți oameni dacă nu am recunoaște că există posibilitatea de 0.(0)1% să greșim în interpretarea unor pasaje din Scriptură.

 

De ce am ales să scriu un astfel de articol, total atipic blogului meu?

(I) Scopul acestui blog nu este expunerea unor cărți, însă în cazul acesteia simt că am datoria morală de a o recomanda. Mi-au trecut prin fața ochilor câteva cărți pe care le consider aberante (nu le voi scrie titlurile aici) și în care cu greu am găsit câteva versete din Scriptură și de obicei aceleași câteva versete, scoase din context; iar, în contrast, cartea lui Lennox este inundată de Scriptură și analiză responsabilă a acesteia. Simt și văd nevoia de clarificare a subiectului tratat de Lennox.

(II) Desigur că eu nu sunt vreun teolog, însă specializarea mea este în filologie, în limbi şi literaturi (și în curând traduceri, cu ajutorul Domnului). Pentru mine cuvintele contează, cuvintele dau viață și însemnătate. Nu pot accepta anumite ideologii doar pentru că sunt susţinute de unii și alții (chiar și de mari teologi), fără să mă documentez şi să fac analize critice asupra textelor cu pricina, aşa cum am învăţat în facultate să fac.

(III) Iar al treilea motiv a fost chiar interesul vostru manifestat pe această temă. În votul de pe Instagram 100% dintre cei care aţi răspuns aţi optat pentru o părere a mea pe blog, despre această carte. Prin urmare, constat din nou că suntem mai mulţi în aceeaşi oală, interesaţi de subiect.

Am evitat cu succes (sper) să redau aici informații din carte, pentru a vă invita pe voi să o citiți și să o studiați, cu Biblia alături. Eu am comandat-o online, de pe librăria Stephanus. Cum ar zice unii „it’s a must”. 🙂

 

Iuda, Petru, eu și tu

Te-ai întrebat vreodată ce asemănare există între noi și Iuda, trădătorul pe care uneori ne e greu și să îl menționăm în cuvinte? Dante Alighieri, în Divina Comedie, îl descrie în ultimul cerc al infernului, cel mai aproape de satan, cercul trădătorilor, al acelora care au vândut sânge nevinovat. Desigur că aceasta este ficțiune, dar parcă și nouă ne vine să ni-l imaginăm pe Iuda într-o pedeapsă continuă de 2000 de ani încoace. Așadar, ce avem noi a face cu un trădător?

M-am întrebat de multe ori ce simțea Hristos în cei trei ani și jumătate în care l-a iubit necondiționat pe Iuda, știind că avea să fie tocmai trădătorul. Oare de ce Mântuitorul a ales între cei 12 Apostoli și un trădător? O adevărată risipă, ar putea zice unii, mai pragmatici. Însă, Hristos nu a fost un pragmatic, ci a risipit, din plin, iubire. Pe Iuda l-a iubit zi după zi, până inclusiv în timpul cinei cea de taină, când prin repetate gesturi, i-a dat şansă după şansă. Desigur că Hristos ar fi ajuns în mâinile ucigașilor și fără Iuda, dar a vrut să se asigure că Iuda are de ales, că Iuda a avut parte ireproşabil de iubirea Lui.

Putem doar să bănuim motivul pentru care Hristos l-a chemat în apostolie chiar pe trădătorul, dar oare nu e aceasta tocmai expresia supremă a dragostei Lui? Nu e tocmai dovada de necombătut că El iubeşte până şi trădătorii? Că nu există limite în jertfa Lui, că pe cruce a luat asupra Sa şi păcatul trădării lui Iuda, că şi noi suntem adesea mici trădători pe care El tot până la capăt îi iubeşte…

A fost plin de trădători în Săptămâna Mare, dar dintre ei se mai distinge încă unul – Petru. Amândoi au regretat şi au plâns cu amar, și Iuda și Petru. Dar apoi fiecare a ales: Iuda – sfârşitul, crezând că iubirea lui Hristos se câștigă prin merite; Petru – a doua șansă, știind că orice ar face, Hristos îl iubește pentru că este El bun, nu Petru.

Iar noi, micii trădători, cu fiecare păcat, mai adăugăm o trădare şi o palmă peste fața Hristosului atârnat pe cruce. Dar El, prin faptul că l-a iubit pe Iuda până la capăt, ne lasă drept pildă că ne iubește și pe noi, tot până la capăt. Că și pentru noi a murit și a înviat. Că nu Îl putem determina să ne iubească mai puţin atunci când greşim şi nici mai mult atunci când facem ceea ce este drept. Dintre Iuda şi Petru, numai pe unul îl ştim de sfânt, pe cel care şi-a îndreptat regretele către Mântuitor. Celălalt a rămas în istorie ca trădătorul

Săptămâna Mare a început din nou, iar acum se cuvine să începem și noi să medităm la semnificaţia zilelor care ne stau înainte, care anul acesta decurg atât de diferit pentru întreg pământul. Să medităm, aşadar, la cum am vrea să rămânem în istorie: iubiţi până la capăt oricum vom fi, dar oare vom fi trădătorii iubiţi până la capăt sau sfinţii, iertaţi şi restauraţi prin Învierea lui Hristos? Vom fi aceia pentru care dragostea lui Hristos s-a risipit sau Îi vom urma exemplul, risipind la rândul nostru iubire pentru alţii?

 

Binecuvântarea pandemiei care dărâmă idolii

Mă întreb de ce îngăduit Dumnezeu această pandemie, însă nu cu răzvrătire sau ranchiună la adresa Lui, pentru că Îl iubesc și Îl respect. E mai degrabă genul de întrebare asupra căreia încerc să meditez şi să o analizez. Nu am nici pe departe răspunsul ideal sau absolut, nici nu caut asta, ci doar câteva idei pe care le împărtășesc cu voi. Poate că vor fi de folos cuiva. Nu cred, aşa cum spun unii, că Dumnezeu ne-ar vrea răul şi vrea să se răzbune pentru nu ştiu ce păcate. Există un plan şi un scop pentru care El îngăduie (nu vrea, ci îngăduie) pandemia; poate că a sosit momentul când „binecuvântarea curge prin stropii unei furtuni.”

Ce iubeşte cel mai mult omul din societatea noastră? Sănătatea, confortul şi banii. Cred că nu aş exagera dacă aş spune că aceştia sunt idolii zilelor noastre. Atenție, nu idolii fiecărui individ, ci ai societății. Idolul nu e neapărat ceva rău, de cele mai multe ori e un lucru bun pe care îl punem mai presus de Dumnezeu. Să-i luăm pe rând.

Sănătatea & confortul

Să ne dorim să avem grijă de sănătatea care ne-a fost dată fără niciun merit personal este un lucru bun. Însă, mulţi dintre noi facem din sănătate scopul vieţii noastre. Ne îngrozește ideea pierderii ei. Sănătatea nu e un merit, e o binecuvântare. La fel cum şi boala poate fi o binecuvântare, de multe ori.

Sănătatea a ajuns să fie atât de importantă, încât acum câțiva ani Islanda se mândrea ca fiind prima țară din lume care a eradicat aproape complet sindromul Down, adică aproape toate mamele în cauză au ales avortul, ca şi când copiii lipsiţi de acea sănătate perfectă, iluzorie, nu ar avea dreptul la viaţă. Un astfel de copil strică acel confort perfect al vieţii (care oricum nu există în afara filmelor). Dar, de fapt, câţi copii nu au murit prin avort din cauza faptului că ar fi stricat confortul cuiva dacă se năşteau?

Ne închinăm în fața confortului. Avem nevoie de cursuri de dezvoltare personală care să ne convingă să ieșim din zona de confort, măcar un pic. Chiar și în biserici suntem confortabili. Așteptăm ca preoții și pastorii să facă totul, dacă se poate să fie doar ei cei care iubesc și iartă aproapele, că doar sunt plătiți pentru asta. Unii dintre noi ne uităm urât dacă se așează lângă noi cineva a cărui înfățișare nu corespunde „normelor” bisericii: „nu așa se vine la biserică.” Acum nu se mai vine deloc la biserică. Acum redescoprim că noi suntem Biserica. Și dacă nu am avut curajul să ieșim din zona de confort, ne-a scos acest coronavirus din orice confort pe care l-am cunoscut vreodată, de la Revoluție încoace. Încă o binecuvântare, încă un idol dărâmat.

Banii

Oare este nevoie să detaliez ceva aici? De la oameni care fură pentru a se îmbogăţi, până la cei cinstiţi, dar care lucrează 14 ore pe zi pentru a ajunge Head of Department, de la cursuri online, vândute pe mii de euro, despre „Cum să ai propria afacere, să devii independent financiar şi să lucrezi de pe plajă” până la mii şi mii de cărţi care te învaţă cum să pui banii să lucreze pentru tine, pentru că, nu-i aşa, tu meriţi să ai mulţi bani şi să stai cu burta la soare toată ziua.

Acum câţiva ani mi se părea atractivă ideea de a avea o afacere care să îmi permită să văd toată lumea şi să călătoresc la nesfârşit. Între timp, am ajuns la concluzia că nu acesta e scopul unui creştin în viaţă. Chemarea noastră este să iubim – pe Dumnezeu şi pe oameni, cu FAPTA – nu să culegem scoici în 2 vacanţe de câte 6 luni pe an. Putem mai mult decât atât. În plus, am descoperit de vreo 2 ani o satisfacţie sufletească ce poate veni numai atunci când îţi dai seama că în sufletul tău a fost pusă şi dorinţa de a munci, de a fi productiv, util. Credeţi-mă, e acolo. Cei care nu aţi găsit-o încă, mai săpaţi un pic.

Ce face coronavirusul?

Coronavirusul dărâmă, rând pe rând, idolii zilelor noastre. Ce binecuvântare! A schimbat în doar câteva săptămâni confortul şi falsa siguranţă a zilei de mâine. E totul, aşa cum ar trebui să fie, dintr-un anumit punct de vedere: prin credinţă. Confortul exagerat al zilelor noastre ne dădea falsa impresia că trăim prin vedere, când, de fapt, niciodată nu ştim ce va fi mâine, doar avem impresia că ştim. 

Iată ce spunea Richard Wurmbrand în timp ce era într-o altfel de „carantină”, una care a durat 14 ani, plină de bătăi, torturi, boală și suferință, în închisorile comuniste din România, purtând vina de a fi creștin:

„Dacă voiești tot ceea ce ți se întâmplă, se întâmplă numai ceea ce voiești. Supunându-te de bunăvoie celor mai grele încercări, acestea devin mai ușoare.”*

Noi suntem departe de scenariul greu în care se afla Wurmbrand, dar îi putem adopta cuvintele ca învățătură. În cazul societății noastre, iată ce se întâmplă, ne sunt dărâmați idolii și suntem nevoiți să umblăm prin credință și să fim alături unii de alții, dar de la distanță.

Iată cu ce putem înlocui idolii dărâmați: solidaritatea, respectul și iubirea față de Dumnezeu și aproapele. Acestea sunt disciplinele pe care ar fi trebuit să le practicăm de mult ca să ne pregătim pentru această pandemie. Nu le-am practicat, e drept. Dar mai primim o șansă acum. Să n-o ratăm. Suntem binecuvântați cu dărâmarea idolilor, e mare lucru. Să-i înlocuim, așadar, cu virtuți.

 

 

*citat din cartea lui Richard Wurmbrand: Cu Dumnezeu în subterană

 

 

 

 

Partidul cu care nu voi vota niciodată

Ca o persoană care lucrează cu copii abuzați, pot spune că nu voi vota niciodată un partid care a eliberat din pușcărie violatorii acestora. Nu-mi permite conștiința, n-aș putea să mai pun capul pe pernă seara știind aș fi putut vota un partid care în mod deliberat a scos din închisoare 18.849 de infractori, dintre care aproape 1000 abuzatori și violatori. Căutați voi pe Internet câți dintre aceștia au recidivat și s-au întors în pușcărie. N-aș mai avea liniște să știu că susțin prin votul meu oameni din cauza cărora un nemernic care a distrus o copilărie și uneori chiar o viață, nu ispășește nici măcar cei 2, 3 sau 4 ani pe care îi are de făcut, o pedeapsă oricum nesemnificativă în comparație cu traumele cauzate.

Cum să votez pe cineva care nu demult voia să pună victima față în față cu infractorul la audieri? Victima, care oricum cu greu își găsește puterea de a trece printr-un proces în care trebuie să povestească cu lux de amănunte cea mai mare traumă din sufletul ei în fața unor oameni străini.

Cum să votez un partid care din motive mârșave voia ca probele audio și video să nu mai aibă valoare în instanță, acestea fiind de cele mai multe ori singurele dovezi care pot demonstra violurile?

Apropo, știți ce face de obicei un abuzator când iese din pușcărie? Își caută victima. Și nu cu intenții bune. Fiindcă un abuzator rămâne abuzator și după 2 ani de pușcărie.

Cum pot eu, în calitate de creștin să votez un partid al cărui președinte a plecat din Parlament direct la pușcărie? Un partid care a întors România pe dos ca să îl scape pe acel om de închisoare? Care a distrus imaginea țării mele în relațiile cu celelalte state? Un partid care a dorit, prin ordonanță de urgență, noaptea, ca hoții, dezincriminarea unor fapte grave de corupție? Un partid care…

Eu, creștină, care lucrez cu copii abuzați, nu voi putea niciodată să votez un partid care în loc să protejeze victimele, protejează abuzatorii. Niciodată.

Cele două întrebări care îți schimbă viața

Știi momentul acela în care nimerești scaunul din mijloc din avion, iar la dreapta și la stânga ta sunt două persoane cu un număr de kg care depășește limita vitezei de pe autostradă? Prima rugăciune care îți vine în minte e să o calce pilotul și să ajungi mai repede la destinație. Însă, Dumnezeu nu are doar simțul umorului de dragul de a se amuza, ci El are un scop în fiecare situație, chiar și când ești „prins” pe scaunul din mijloc din avion, pentru că da, El are în vedere și astfel de detalii.

Astfel că domnul simpatic din dreapta mea, undeva pe la 60 de ani aș spune, a început să socializeze cu mine. Din vorbă în vorbă, am ajuns la Dumnezeu. Dumnealui nu credea în Hristos ca fiind calea spre mântuire și nici în viața de după moarte, însă credea că există o inteligență superioară. Discuția a fost una plăcută și plină de respect reciproc, omul citise mult la viața lui, însă au fost două întrebări pe care i le-am adresat și la care nu am primit răspuns. Și merită să le citești și să meditezi la ele.

Prima întrebare: „Spuneți că nu există viață după moarte și este posibil să aveți dreptate, dar dacă există viață după moarte, ce se va întâmpla cu dumneavoastră atunci?”

Iar a doua: „Cine este Isus?” Dacă prima întrebare e opțională, a doua e obligatorie pentru oricine. E chiar logic să recunoaștem că există „o inteligență superioară”, însă creștinismul nu înseamnă să crezi că undeva, departe există o forță supranaturală, ci înseamnă să crezi în Isus Hristos, să fii convins că El e singura cale prin care poți ajunge la Dumnezeu Tatăl, să rămâi uimit de dragostea cu care El s-a jertfit și, partea cea mai grea, să faci ce spune El. Poate că de asta ne e așa greu să credem în Isus. Credința în El atrage după sine obligativitatea de a ne schimba viața și felul în care gândim, vorbim, acționăm și trăim. Când crezi în Hristos, nu te mai pot distra lucrurile pentru care știi că El a suferit pe Cruce. Când crezi în Hristos, nu mai poți urî omul de lângă tine pentru care știi că El și-a dat viața, iar dacă începi să urăști, nu mai ai pace și te mustră conștiința. Când crezi în Hristos, fiecare decizie o analizezi prin perspectiva Lui. E mai simplu, desigur, să negăm că a existat sau să admitem că a existat, însă a fost doar un simplu om sau un profet.

Citește cu atenție ce urmează.

Cea mai mare minciună în care te poți cufunda este să crezi că Isus a fost un simplu om. Ai două opțiuni: fie Isus a fost un mincinos și un șarlatan care a afirmat despre Sine că este Fiul lui Dumnezeu, fie Isus chiar este Fiul lui Dumnezeu. Nu există cale de mijloc. Fie ești cu El, fie împotriva Lui. Sună greu și radical, nu-i așa? Ei bine, C.S. Lewis spunea că dacă am fi inventat noi, oamenii creștinismul, cu siguranță l-am fi făcut să fie mai simplu. Însă nu este simplu. Creștinismul e greu. Dacă vrei o religie confortabilă, nu creștinismul e răspunsul.

Întrebarea care divide și astăzi comunități, națiuni și familii este:

Cine este Isus?

Mă rog pentru tine ca Dumnezeu să te ajute să găsești răspunsul corect la această întrebare. Răspunsul ei s-ar putea să îți schimbe viața.

 

P.S. La final, i-am spus că sper să ne revedem și în viața următoare. Iar ție îți spun același lucru.

 

WhatsApp Image 2019-02-28 at 12.23.20