Binecuvântarea pandemiei care dărâmă idolii

Mă întreb de ce îngăduit Dumnezeu această pandemie, însă nu cu răzvrătire sau ranchiună la adresa Lui, pentru că Îl iubesc și Îl respect. E mai degrabă genul de întrebare asupra căreia încerc să meditez şi să o analizez. Nu am nici pe departe răspunsul ideal sau absolut, nici nu caut asta, ci doar câteva idei pe care le împărtășesc cu voi. Poate că vor fi de folos cuiva. Nu cred, aşa cum spun unii, că Dumnezeu ne-ar vrea răul şi vrea să se răzbune pentru nu ştiu ce păcate. Există un plan şi un scop pentru care El îngăduie (nu vrea, ci îngăduie) pandemia; poate că a sosit momentul când „binecuvântarea curge prin stropii unei furtuni.”

Ce iubeşte cel mai mult omul din societatea noastră? Sănătatea, confortul şi banii. Cred că nu aş exagera dacă aş spune că aceştia sunt idolii zilelor noastre. Atenție, nu idolii fiecărui individ, ci ai societății. Idolul nu e neapărat ceva rău, de cele mai multe ori e un lucru bun pe care îl punem mai presus de Dumnezeu. Să-i luăm pe rând.

Sănătatea & confortul

Să ne dorim să avem grijă de sănătatea care ne-a fost dată fără niciun merit personal este un lucru bun. Însă, mulţi dintre noi facem din sănătate scopul vieţii noastre. Ne îngrozește ideea pierderii ei. Sănătatea nu e un merit, e o binecuvântare. La fel cum şi boala poate fi o binecuvântare, de multe ori.

Sănătatea a ajuns să fie atât de importantă, încât acum câțiva ani Islanda se mândrea ca fiind prima țară din lume care a eradicat aproape complet sindromul Down, adică aproape toate mamele în cauză au ales avortul, ca şi când copiii lipsiţi de acea sănătate perfectă, iluzorie, nu ar avea dreptul la viaţă. Un astfel de copil strică acel confort perfect al vieţii (care oricum nu există în afara filmelor). Dar, de fapt, câţi copii nu au murit prin avort din cauza faptului că ar fi stricat confortul cuiva dacă se năşteau?

Ne închinăm în fața confortului. Avem nevoie de cursuri de dezvoltare personală care să ne convingă să ieșim din zona de confort, măcar un pic. Chiar și în biserici suntem confortabili. Așteptăm ca preoții și pastorii să facă totul, dacă se poate să fie doar ei cei care iubesc și iartă aproapele, că doar sunt plătiți pentru asta. Unii dintre noi ne uităm urât dacă se așează lângă noi cineva a cărui înfățișare nu corespunde „normelor” bisericii: „nu așa se vine la biserică.” Acum nu se mai vine deloc la biserică. Acum redescoprim că noi suntem Biserica. Și dacă nu am avut curajul să ieșim din zona de confort, ne-a scos acest coronavirus din orice confort pe care l-am cunoscut vreodată, de la Revoluție încoace. Încă o binecuvântare, încă un idol dărâmat.

Banii

Oare este nevoie să detaliez ceva aici? De la oameni care fură pentru a se îmbogăţi, până la cei cinstiţi, dar care lucrează 14 ore pe zi pentru a ajunge Head of Department, de la cursuri online, vândute pe mii de euro, despre „Cum să ai propria afacere, să devii independent financiar şi să lucrezi de pe plajă” până la mii şi mii de cărţi care te învaţă cum să pui banii să lucreze pentru tine, pentru că, nu-i aşa, tu meriţi să ai mulţi bani şi să stai cu burta la soare toată ziua.

Acum câţiva ani mi se părea atractivă ideea de a avea o afacere care să îmi permită să văd toată lumea şi să călătoresc la nesfârşit. Între timp, am ajuns la concluzia că nu acesta e scopul unui creştin în viaţă. Chemarea noastră este să iubim – pe Dumnezeu şi pe oameni, cu FAPTA – nu să culegem scoici în 2 vacanţe de câte 6 luni pe an. Putem mai mult decât atât. În plus, am descoperit de vreo 2 ani o satisfacţie sufletească ce poate veni numai atunci când îţi dai seama că în sufletul tău a fost pusă şi dorinţa de a munci, de a fi productiv, util. Credeţi-mă, e acolo. Cei care nu aţi găsit-o încă, mai săpaţi un pic.

Ce face coronavirusul?

Coronavirusul dărâmă, rând pe rând, idolii zilelor noastre. Ce binecuvântare! A schimbat în doar câteva săptămâni confortul şi falsa siguranţă a zilei de mâine. E totul, aşa cum ar trebui să fie, dintr-un anumit punct de vedere: prin credinţă. Confortul exagerat al zilelor noastre ne dădea falsa impresia că trăim prin vedere, când, de fapt, niciodată nu ştim ce va fi mâine, doar avem impresia că ştim. 

Iată ce spunea Richard Wurmbrand în timp ce era într-o altfel de „carantină”, una care a durat 14 ani, plină de bătăi, torturi, boală și suferință, în închisorile comuniste din România, purtând vina de a fi creștin:

„Dacă voiești tot ceea ce ți se întâmplă, se întâmplă numai ceea ce voiești. Supunându-te de bunăvoie celor mai grele încercări, acestea devin mai ușoare.”*

Noi suntem departe de scenariul greu în care se afla Wurmbrand, dar îi putem adopta cuvintele ca învățătură. În cazul societății noastre, iată ce se întâmplă, ne sunt dărâmați idolii și suntem nevoiți să umblăm prin credință și să fim alături unii de alții, dar de la distanță.

Iată cu ce putem înlocui idolii dărâmați: solidaritatea, respectul și iubirea față de Dumnezeu și aproapele. Acestea sunt disciplinele pe care ar fi trebuit să le practicăm de mult ca să ne pregătim pentru această pandemie. Nu le-am practicat, e drept. Dar mai primim o șansă acum. Să n-o ratăm. Suntem binecuvântați cu dărâmarea idolilor, e mare lucru. Să-i înlocuim, așadar, cu virtuți.

 

 

*citat din cartea lui Richard Wurmbrand: Cu Dumnezeu în subterană

 

 

 

 

Partidul cu care nu voi vota niciodată

Ca o persoană care lucrează cu copii abuzați, pot spune că nu voi vota niciodată un partid care a eliberat din pușcărie violatorii acestora. Nu-mi permite conștiința, n-aș putea să mai pun capul pe pernă seara știind aș fi putut vota un partid care în mod deliberat a scos din închisoare 18.849 de infractori, dintre care aproape 1000 abuzatori și violatori. Căutați voi pe Internet câți dintre aceștia au recidivat și s-au întors în pușcărie. N-aș mai avea liniște să știu că susțin prin votul meu oameni din cauza cărora un nemernic care a distrus o copilărie și uneori chiar o viață, nu ispășește nici măcar cei 2, 3 sau 4 ani pe care îi are de făcut, o pedeapsă oricum nesemnificativă în comparație cu traumele cauzate.

Cum să votez pe cineva care nu demult voia să pună victima față în față cu infractorul la audieri? Victima, care oricum cu greu își găsește puterea de a trece printr-un proces în care trebuie să povestească cu lux de amănunte cea mai mare traumă din sufletul ei în fața unor oameni străini.

Cum să votez un partid care din motive mârșave voia ca probele audio și video să nu mai aibă valoare în instanță, acestea fiind de cele mai multe ori singurele dovezi care pot demonstra violurile?

Apropo, știți ce face de obicei un abuzator când iese din pușcărie? Își caută victima. Și nu cu intenții bune. Fiindcă un abuzator rămâne abuzator și după 2 ani de pușcărie.

Cum pot eu, în calitate de creștin să votez un partid al cărui președinte a plecat din Parlament direct la pușcărie? Un partid care a întors România pe dos ca să îl scape pe acel om de închisoare? Care a distrus imaginea țării mele în relațiile cu celelalte state? Un partid care a dorit, prin ordonanță de urgență, noaptea, ca hoții, dezincriminarea unor fapte grave de corupție? Un partid care…

Eu, creștină, care lucrez cu copii abuzați, nu voi putea niciodată să votez un partid care în loc să protejeze victimele, protejează abuzatorii. Niciodată.

Cele două întrebări care îți schimbă viața

Știi momentul acela în care nimerești scaunul din mijloc din avion, iar la dreapta și la stânga ta sunt două persoane cu un număr de kg care depășește limita vitezei de pe autostradă? Prima rugăciune care îți vine în minte e să o calce pilotul și să ajungi mai repede la destinație. Însă, Dumnezeu nu are doar simțul umorului de dragul de a se amuza, ci El are un scop în fiecare situație, chiar și când ești „prins” pe scaunul din mijloc din avion, pentru că da, El are în vedere și astfel de detalii.

Astfel că domnul simpatic din dreapta mea, undeva pe la 60 de ani aș spune, a început să socializeze cu mine. Din vorbă în vorbă, am ajuns la Dumnezeu. Dumnealui nu credea în Hristos ca fiind calea spre mântuire și nici în viața de după moarte, însă credea că există o inteligență superioară. Discuția a fost una plăcută și plină de respect reciproc, omul citise mult la viața lui, însă au fost două întrebări pe care i le-am adresat și la care nu am primit răspuns. Și merită să le citești și să meditezi la ele.

Prima întrebare: „Spuneți că nu există viață după moarte și este posibil să aveți dreptate, dar dacă există viață după moarte, ce se va întâmpla cu dumneavoastră atunci?”

Iar a doua: „Cine este Isus?” Dacă prima întrebare e opțională, a doua e obligatorie pentru oricine. E chiar logic să recunoaștem că există „o inteligență superioară”, însă creștinismul nu înseamnă să crezi că undeva, departe există o forță supranaturală, ci înseamnă să crezi în Isus Hristos, să fii convins că El e singura cale prin care poți ajunge la Dumnezeu Tatăl, să rămâi uimit de dragostea cu care El s-a jertfit și, partea cea mai grea, să faci ce spune El. Poate că de asta ne e așa greu să credem în Isus. Credința în El atrage după sine obligativitatea de a ne schimba viața și felul în care gândim, vorbim, acționăm și trăim. Când crezi în Hristos, nu te mai pot distra lucrurile pentru care știi că El a suferit pe Cruce. Când crezi în Hristos, nu mai poți urî omul de lângă tine pentru care știi că El și-a dat viața, iar dacă începi să urăști, nu mai ai pace și te mustră conștiința. Când crezi în Hristos, fiecare decizie o analizezi prin perspectiva Lui. E mai simplu, desigur, să negăm că a existat sau să admitem că a existat, însă a fost doar un simplu om sau un profet.

Citește cu atenție ce urmează.

Cea mai mare minciună în care te poți cufunda este să crezi că Isus a fost un simplu om. Ai două opțiuni: fie Isus a fost un mincinos și un șarlatan care a afirmat despre Sine că este Fiul lui Dumnezeu, fie Isus chiar este Fiul lui Dumnezeu. Nu există cale de mijloc. Fie ești cu El, fie împotriva Lui. Sună greu și radical, nu-i așa? Ei bine, C.S. Lewis spunea că dacă am fi inventat noi, oamenii creștinismul, cu siguranță l-am fi făcut să fie mai simplu. Însă nu este simplu. Creștinismul e greu. Dacă vrei o religie confortabilă, nu creștinismul e răspunsul.

Întrebarea care divide și astăzi comunități, națiuni și familii este:

Cine este Isus?

Mă rog pentru tine ca Dumnezeu să te ajute să găsești răspunsul corect la această întrebare. Răspunsul ei s-ar putea să îți schimbe viața.

 

P.S. La final, i-am spus că sper să ne revedem și în viața următoare. Iar ție îți spun același lucru.

 

WhatsApp Image 2019-02-28 at 12.23.20

4 statistici despre comunism pe care orice român trebuie să le știe

Am ținut o prezentare într-un context academic și am întrebat persoanele din sală dacă pot să explice cine erau deținuții politici din perioada comunismului din România. Poate de rușine sau din neștiință, nu a îndrăznit nimeni să ia cuvântul.

Am explicat mai apoi că deținuții politici erau acei oameni care au avut curajul de a vorbi împotriva comuniștilor. Și nu în Piața Operei, cum protestăm noi astăzi. Așa, între vecini sau poate la locul de muncă. De obicei, deținuții politici erau oameni care ar fi putut influența în vreun mod sau altul pe cei din jur: doctori, ingineri, preoți, pastori, scriitori; elita intelectuală a României, am putea spune. Împărtăşesc în continuare cu voi 4 statistici pe care, din punctul meu de vedere, orice român trebuie să le ştie pe derost.

Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România, în perioada comunistă au existat:

  • 44 de închisori pentru deţinuţii politici
  • 72 de lagăre de muncă fortață destinate deținuților politici
  • peste 3 milioane (MILIOANE!) de deținuți politici, dintre care
  • 800.000 au murit din cauza torturilor, condițiilor inumane și bătăilor.

Vă las trailerul unui film-documentar despre Richard Wurmbrand – Torturat pentru Hristos (Tortured for Christ) un pastor român-evreu care a petrecut 14 ani în pușcărie pentru credința lui și pentru curajul de a o exprima în fața comuniștilor (comuniștii fiind atei). Filmul nu exprimă nici 5% din torturile prin care au trecut majoritatea deținuților politici, însă e un bun început dacă vrei să afli mai multe despre ce a făcut, de fapt, comunismul în România.

Tortured for Christ – Trailer

Mi-a rămas în minte un scurt dialog din film pe care îl redau aici (nu e dialogul exact, e parafrazat în funcție de ce îmi amintesc acum):

Gardianul deschide ușa încăperii în care se afla Wurmbrand, plin de sânge după ce fusese bătut și zbiară:

– Iar te rogi, mă?! Pentru ce te mai rogi? Soția ta e în pușcărie, copilul tău e abandonat, fără părinți. Ţi-ai distrus familia, iar tu tot te mai rogi?! Pentru ce te mai rogi tu acum?!

Iar Wurmbrand îi răspunde:

– Mă rugam pentru tine…

 

P.S. Întrebarea mea pentru tine la 29 de ani de la Revoluţie este:

Se poate, oare, ca o libertate câştigată prin sânge să se păstreze prin ignoranţă? 

De ce și-a pierdut familia sensul?

M-am tot gândit zilele acestea oare de ce s-a ajuns aici. De ce am ajuns în punctul în care să trebuiască să votăm ce este sau nu este familia? Ce am greșit pe drum? De ce este pentru oamenii din secolul nostru neclar ce anume înseamnă familia cu adevărat?

Ne place sau nu, tot la Dumnezeu se ajunge în discuția aceasta. Aș putea și să dau toate argumentele logice, biologice și psihologice, însă am observat că acestea nu mai au efect asupra oamenilor. Adevărul este că familia a fost ideea lui Dumnezeu. Și, din păcate, majoritatea familiilor din secolul nostru nici măcar nu se mai străduiesc să respecte instrucțiunile lui Dumnezeu cu privire la cum funcționează bine și armonios o familie.

Dă-mi voie să explic. Atunci când îți cumperi o nouă mașină de spălat rufe sau vase, înțelept ar fi ca înainte să o folosești, să studiezi instrucțiunile. A costat mulți bani, nu vrei să o strici, așa că citești cu atenție instrucțiunile celor care au creat mașina de spălat ca să vezi cum funcționează. Dacă pentru un obiect atât de banal și trecător facem tot posibilul să urmăm instrucțiunile, de ce nu am face asta și cu domenii infinit mai importante, cum ar fi… căsătoria?

Familia și-a pierdut sensul pentru că există așa multă confuzie cu privire la  ce e iubirea. Când citești pasajul din 1 Corinteni 13, unde găsim definiția iubirii, parcă citești într-o altă limbă, total necunoscută. Cum adică dragostea este îndelung răbdătoare? Răbdarea e plictisitoare. Cum adică dragostea nu caută folosul său? Pe mine societatea mă învață că trebuie să “iubesc” pe cineva atâta timp cât acea persoană mă iubește pe mine, deci normal este să îmi caut propriul folos. Doar nu sunt eu mai fraier…. Cum adică dragostea nu va pieri niciodată? Vedem atâtea divorțuri…

Ni se spune că dragostea este un sentiment puternic, o emoție ce trebuie să dureze toată viața. Am mai spus-o și o voi repeta oricând am ocazia. Nu există vreun sentiment care să dureze toată viața.

Dragostea este o alegere, o disciplină care se clădește în timp.

Dar oare de ce nu mai cunosc oamenii această dragoste? Pentru că iubirea aceasta este genul de disciplină care poate fi cultivată doar cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar aici ne întoarcem la problema secolului nostru. Unii nu vor să audă de Dumnezeu decât atunci când se întâmplă vreun dezastru și simt nevoia să dea vina pe cineva. Alții cred despre Dumnezeu că este un pămpălău care tolerează orice. Și știm din istorie că nu este deloc așa. Dumnezeu este dreptate și iubire în același timp, pentru că dragostea și legea merg mână în mână. Dumnezeu este suveran și asta o vom vedea din nou, mai devreme sau mai târziu. Cu Dumnezeu nu te joci.

Ne place sau nu, căsătoria între homosexuali este doar o fază trecătoare în istoria umanității. O fază care nu știu cât va dura, dar știu că se va sfârși.

 

De ce un articol despre dragostea adevărată în mijlocul unei săptămâni amare?

Pentru că oamenii invocă dragostea la orice pas în contextul actual fără ca măcar să o poată defini și astfel îi deteriorează semnificația și puterea. Pentru că dacă am vrea să știm ce e dragostea adevărată, l-am căuta pe Dumnezeu, autorul iubirii. Și dacă l-am căuta pe El, nici măcar nu s-ar mai pune problema căsătoriilor între persoane de același sex…

Dacă ai citit până aici și ai o inimă sinceră, vreau să îți dau ocazia să vezi ce spune Dumnezeu despre iubire, în 1 Corinteni 13:

“Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu invidiază, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,

nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău,

nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr,

acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.

Dragostea nu va pieri niciodată.”

 

 

P.S. Problema este mult, mult mai complexă, dar uneori un rezumat e mai folositor decât cartea întreagă.

Dacă nu suntem perfecți, măcar să părem?

Multă vreme am încercat să fiu aproape perfectă sau măcar să par în ochii celorlați așa. Credeam că fac ceea ce e corect. Nu credeam că e ceva greșit în asta, mulți din jurul meu făceau același lucru. Ajunsesem la un moment dat chiar să cred că pot ajunge să nu mai greșesc dacă mă concentrez îndeajuns de mult pe asta. Știu că zâmbești și zici „Ce naivă”… Exact. Am același sentiment acum.

Cred că nu e necesar să menționez că un om care crede că poate ajunge perfect devine frustrat la fiecare mică greșeală pe care o comite, și critic la orice eroare a celor din jur. Uneori, te gândești de 2 ori și ce fel de cașcaval să alegi în magazin și nu neapărat în mod conștient. Fiindcă ai cu tine, la fiecare pas, teama de a greși.

Mi-am dat seama că sub o formă de smerenie falsă și în spatele dorinței de a deveni (aproape) perfectă, era de fapt mândrie ascunsă. E mai gravă situația aceasta decât cea în care ești mândru într-un mod evident, fiindcă ajungi să te minți chiar pe tine. Și te crezi…

Citind cartea lui Richard Wurmbrand, Îmbătat de Dragoste*, am ajuns la un moment dat la un pasaj care spunea că atunci când ești creștin, Dumnezeu permite atâta frumusețe în caracterul tău, cât să strălucești în fața oamenilor, dar și atâta păcat, cât să te smerească. Păcatul săvârșit are rolul să te smerească. Și, uneori, chiar să te învețe ceva. Iar una dintre lecțiile pe care păcatul le dă este aceea că nu suntem perfecți și nici măcar perfectibili. Și e OK să acceptăm aspectul acesta. La urma urmei, dacă omul ar putea reuși să nu mai greșească, nu ar mai fi fost nevoie de suferințele și crucificarea teribilă ale lui Hristos. Am fi putut ajunge singuri, prin puterile noastre, la Dumnezeu. Dar nu putem. De aceea Îl avem pe El, Iubirea și Iertarea.

Am acceptat că nu sunt nici perfectă, nici perfectibilă. Asta nu înseamnă că mă complac sau că îmi cobor standardele, ci doar că mă străduiesc să elimin acea mândrie din inima mea, care îmi spune subtil că pot și fără El. Nu pot. Și tocmai asta e cea mai minunată parte. Am nevoie de Hristos în fiecare mic colț din mine, iar El e bucuros să-și arate iubirea și strălucirea prin oameni așa ca mine: nevrednici. Iar când accepți lucrul ăsta, tinzi să nu mai judeci oamenii nici pentru greșelile mici și nici pentru cele mari, ci mai degrabă să dezvolți empatia.

 

P.S. Acest articol nu e o scuză pentru a păcătui sau a greși din ce în ce mai mult, ci mai degrabă o mângâiere pentru cei care se întreabă: „Oare pentru mine mai există iertare?”. De asemenea, mai e și un semnal de alarmă pentru cei ca și mine, mai „bisericoși”. Oricât ne-ar durea realitatea, perfecțiunea nu e a vieții acesteia.

*Recomand cartea lui R. Wurmbrand, Îmbătat de Dragoste. Schimbă vieți.

De ce îngăduie Dumnezeu suferinţa?

Dacă Dumnezeu există, de ce mor de foame copiii din Africa? De ce sunt pline spitalele de oncologie? De ce un şofer beat calcă un pieton ce traversează strada regulamentar? Cu alte cuvinte, de ce îngăduie Dumnezeu suferinţa?

Personal, am câteva răspunsuri pe acest subiect, însă nu despre asta vreau să scriu aici, deocamdată. Vreau mai întâi să merg la conferinţa cu tema „De ce îngăduie Dumnezeu suferinţa?”

De ce particip la acest eveniment?

  • Pentru că subiectul tratat e o întrebare pertinentă, mai ales în cazul în care încă nu ai aflat foarte multe despre Dumnezeu sau încă nu ai auzit o perspectivă creştină apologetică, bine documentată.
  • Pentru că au existat oameni care mi-au adresat această întrebare şi le-am oferit un răspuns, însă vreau să mă asigur că data viitoare răspunsul meu va fi mult mai informat.
  • Pentru vă vorbitorul va fi Vlad Crîznic.
  • Pentru că evenimentul e organizat de Corul Studenţilor, corul meu de suflet.

De ce să vii şi tu la eveniment?

  • Pentru că şi tu ţi-ai adresat la un moment dat această întrebare, într-o formă sau alta.
  • Pentru că nu se ştie când va fi următoarea ta ocazie să îţi clarifici nedumeririle despre Dumnezeu – de ce să trăieşti în confuzie până atunci?
  • Pentru că e de preferat să nu rămâi fără răspuns la întrebările esenţiale ale vieţii.
  • Pentru că sufletul tău are nevoie de răspunsul pe care îl vei auzi acolo.

 

 

P.S. Ne vedem în 21 mai 2018, la sala de concerte a Liceului Ion Vidu din Timişoara, cel târziu la ora 19:00.

32258026_844749559055464_8301441514173628416_n