Dacă nu suntem perfecți, măcar să părem?

Multă vreme am încercat să fiu aproape perfectă sau măcar să par în ochii celorlați așa. Credeam că fac ceea ce e corect. Nu credeam că e ceva greșit în asta, mulți din jurul meu făceau același lucru. Ajunsesem la un moment dat chiar să cred că pot ajunge să nu mai greșesc dacă mă concentrez îndeajuns de mult pe asta. Știu că zâmbești și zici „Ce naivă”… Exact. Am același sentiment acum.

Cred că nu e necesar să menționez că un om care crede că poate ajunge perfect devine frustrat la fiecare mică greșeală pe care o comite, și critic la orice eroare a celor din jur. Uneori, te gândești de 2 ori și ce fel de cașcaval să alegi în magazin și nu neapărat în mod conștient. Fiindcă ai cu tine, la fiecare pas, teama de a greși.

Mi-am dat seama că sub o formă de smerenie falsă și în spatele dorinței de a deveni (aproape) perfectă, era de fapt mândrie ascunsă. E mai gravă situația aceasta decât cea în care ești mândru într-un mod evident, fiindcă ajungi să te minți chiar pe tine. Și te crezi…

Citind cartea lui Richard Wurmbrand, Îmbătat de Dragoste*, am ajuns la un moment dat la un pasaj care spunea că atunci când ești creștin, Dumnezeu permite atâta frumusețe în caracterul tău, cât să strălucești în fața oamenilor, dar și atâta păcat, cât să te smerească. Păcatul săvârșit are rolul să te smerească. Și, uneori, chiar să te învețe ceva. Iar una dintre lecțiile pe care păcatul le dă este aceea că nu suntem perfecți și nici măcar perfectibili. Și e OK să acceptăm aspectul acesta. La urma urmei, dacă omul ar putea reuși să nu mai greșească, nu ar mai fi fost nevoie de suferințele și crucificarea teribilă ale lui Hristos. Am fi putut ajunge singuri, prin puterile noastre, la Dumnezeu. Dar nu putem. De aceea Îl avem pe El, Iubirea și Iertarea.

Am acceptat că nu sunt nici perfectă, nici perfectibilă. Asta nu înseamnă că mă complac sau că îmi cobor standardele, ci doar că mă străduiesc să elimin acea mândrie din inima mea, care îmi spune subtil că pot și fără El. Nu pot. Și tocmai asta e cea mai minunată parte. Am nevoie de Hristos în fiecare mic colț din mine, iar El e bucuros să-și arate iubirea și strălucirea prin oameni așa ca mine: nevrednici. Iar când accepți lucrul ăsta, tinzi să nu mai judeci oamenii nici pentru greșelile mici și nici pentru cele mari, ci mai degrabă să dezvolți empatia.

 

P.S. Acest articol nu e o scuză pentru a păcătui sau a greși din ce în ce mai mult, ci mai degrabă o mângâiere pentru cei care se întreabă: „Oare pentru mine mai există iertare?”. De asemenea, mai e și un semnal de alarmă pentru cei ca și mine, mai „bisericoși”. Oricât ne-ar durea realitatea, perfecțiunea nu e a vieții acesteia.

*Recomand cartea lui R. Wurmbrand, Îmbătat de Dragoste. Schimbă vieți.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s