Binecuvântarea pandemiei care dărâmă idolii

Mă întreb de ce îngăduit Dumnezeu această pandemie, însă nu cu răzvrătire sau ranchiună la adresa Lui, pentru că Îl iubesc și Îl respect. E mai degrabă genul de întrebare asupra căreia încerc să meditez şi să o analizez. Nu am nici pe departe răspunsul ideal sau absolut, nici nu caut asta, ci doar câteva idei pe care le împărtășesc cu voi. Poate că vor fi de folos cuiva. Nu cred, aşa cum spun unii, că Dumnezeu ne-ar vrea răul şi vrea să se răzbune pentru nu ştiu ce păcate. Există un plan şi un scop pentru care El îngăduie (nu vrea, ci îngăduie) pandemia; poate că a sosit momentul când „binecuvântarea curge prin stropii unei furtuni.”

Ce iubeşte cel mai mult omul din societatea noastră? Sănătatea, confortul şi banii. Cred că nu aş exagera dacă aş spune că aceştia sunt idolii zilelor noastre. Atenție, nu idolii fiecărui individ, ci ai societății. Idolul nu e neapărat ceva rău, de cele mai multe ori e un lucru bun pe care îl punem mai presus de Dumnezeu. Să-i luăm pe rând.

Sănătatea & confortul

Să ne dorim să avem grijă de sănătatea care ne-a fost dată fără niciun merit personal este un lucru bun. Însă, mulţi dintre noi facem din sănătate scopul vieţii noastre. Ne îngrozește ideea pierderii ei. Sănătatea nu e un merit, e o binecuvântare. La fel cum şi boala poate fi o binecuvântare, de multe ori.

Sănătatea a ajuns să fie atât de importantă, încât acum câțiva ani Islanda se mândrea ca fiind prima țară din lume care a eradicat aproape complet sindromul Down, adică aproape toate mamele în cauză au ales avortul, ca şi când copiii lipsiţi de acea sănătate perfectă, iluzorie, nu ar avea dreptul la viaţă. Un astfel de copil strică acel confort perfect al vieţii (care oricum nu există în afara filmelor). Dar, de fapt, câţi copii nu au murit prin avort din cauza faptului că ar fi stricat confortul cuiva dacă se năşteau?

Ne închinăm în fața confortului. Avem nevoie de cursuri de dezvoltare personală care să ne convingă să ieșim din zona de confort, măcar un pic. Chiar și în biserici suntem confortabili. Așteptăm ca preoții și pastorii să facă totul, dacă se poate să fie doar ei cei care iubesc și iartă aproapele, că doar sunt plătiți pentru asta. Unii dintre noi ne uităm urât dacă se așează lângă noi cineva a cărui înfățișare nu corespunde „normelor” bisericii: „nu așa se vine la biserică.” Acum nu se mai vine deloc la biserică. Acum redescoprim că noi suntem Biserica. Și dacă nu am avut curajul să ieșim din zona de confort, ne-a scos acest coronavirus din orice confort pe care l-am cunoscut vreodată, de la Revoluție încoace. Încă o binecuvântare, încă un idol dărâmat.

Banii

Oare este nevoie să detaliez ceva aici? De la oameni care fură pentru a se îmbogăţi, până la cei cinstiţi, dar care lucrează 14 ore pe zi pentru a ajunge Head of Department, de la cursuri online, vândute pe mii de euro, despre „Cum să ai propria afacere, să devii independent financiar şi să lucrezi de pe plajă” până la mii şi mii de cărţi care te învaţă cum să pui banii să lucreze pentru tine, pentru că, nu-i aşa, tu meriţi să ai mulţi bani şi să stai cu burta la soare toată ziua.

Acum câţiva ani mi se părea atractivă ideea de a avea o afacere care să îmi permită să văd toată lumea şi să călătoresc la nesfârşit. Între timp, am ajuns la concluzia că nu acesta e scopul unui creştin în viaţă. Chemarea noastră este să iubim – pe Dumnezeu şi pe oameni, cu FAPTA – nu să culegem scoici în 2 vacanţe de câte 6 luni pe an. Putem mai mult decât atât. În plus, am descoperit de vreo 2 ani o satisfacţie sufletească ce poate veni numai atunci când îţi dai seama că în sufletul tău a fost pusă şi dorinţa de a munci, de a fi productiv, util. Credeţi-mă, e acolo. Cei care nu aţi găsit-o încă, mai săpaţi un pic.

Ce face coronavirusul?

Coronavirusul dărâmă, rând pe rând, idolii zilelor noastre. Ce binecuvântare! A schimbat în doar câteva săptămâni confortul şi falsa siguranţă a zilei de mâine. E totul, aşa cum ar trebui să fie, dintr-un anumit punct de vedere: prin credinţă. Confortul exagerat al zilelor noastre ne dădea falsa impresia că trăim prin vedere, când, de fapt, niciodată nu ştim ce va fi mâine, doar avem impresia că ştim. 

Iată ce spunea Richard Wurmbrand în timp ce era într-o altfel de „carantină”, una care a durat 14 ani, plină de bătăi, torturi, boală și suferință, în închisorile comuniste din România, purtând vina de a fi creștin:

„Dacă voiești tot ceea ce ți se întâmplă, se întâmplă numai ceea ce voiești. Supunându-te de bunăvoie celor mai grele încercări, acestea devin mai ușoare.”*

Noi suntem departe de scenariul greu în care se afla Wurmbrand, dar îi putem adopta cuvintele ca învățătură. În cazul societății noastre, iată ce se întâmplă, ne sunt dărâmați idolii și suntem nevoiți să umblăm prin credință și să fim alături unii de alții, dar de la distanță.

Iată cu ce putem înlocui idolii dărâmați: solidaritatea, respectul și iubirea față de Dumnezeu și aproapele. Acestea sunt disciplinele pe care ar fi trebuit să le practicăm de mult ca să ne pregătim pentru această pandemie. Nu le-am practicat, e drept. Dar mai primim o șansă acum. Să n-o ratăm. Suntem binecuvântați cu dărâmarea idolilor, e mare lucru. Să-i înlocuim, așadar, cu virtuți.

 

 

*citat din cartea lui Richard Wurmbrand: Cu Dumnezeu în subterană

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s