Cine sunt?

Sunt Erika. Am 24 de ani de când exist și mai am o veșnicie de trăit. M-am născut într-o dimineaţă de octombrie, dar am renăscut într-o seară de ianuarie, la 3 luni după ce viața mea s-a zguduit complet, așa că am decis să schimb și sensul: Nihil Sine Deo de atunci și pentru totdeauna.

În ziua în care am împlinit 14 ani, tatăl meu, un om pe care nu l-am văzut vreodată bolnav, a fost dus de urgență la spital. Diagnosticul? Trei infarcte suferite în decursul a doar 4 zile. Medicii din Deva nu i-au dat nicio șansă. A doua zi tata s-a deconectat singur de la aparate și le-a zis ca dacă nu îl trimit ei de bună-voie la Târgu Mureș la o clinică specializată, va merge el singur. De frică, probabil, i-au făcut actele pentru transfer, în timp ce unul din medici i-a zis mamei mele: „Duceţi-l, doamnă, că poate crapă pe drum!”. L-au dus. Și nu a „crăpat” pe drum.

Ajuns la Târgu Mureș, după un drum plin de gropi cu ambulanța, starea lui a devenit și mai gravă. Medicii de acolo i-au spus mamei mele că tata nu mai apucă noaptea. Dar a apucat-o. Apoi noaptea i-au spus că nu mai prinde dimineața. Și tot așa, 3 zile consecutive. După 3 nopţi nedormite, mama simțea că cedează ea. S-a rugat în disperarea ei și a zis: „Doamne, dacă e voia Ta să îmi iei soțul, dă-mi putere să accept, dar fă Tu ceva, că eu aşa nu mai pot!”. Apoi a deschis Biblia „la întâmplare”. Auzisem eu ceva de oameni cărora le vorbește Dumnezeu prin Biblie, dar nu credeam că ni se poate întâmpla nouă.

A citit 2 versete: „Surorile au trimis (pe cineva) la Hristos să îi spună: „Doamne, iată că acela pe care îl iubeşti este bolnav.” Dar Hristos, când a auzit vestea aceasta, a zis: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu.” (Ioan 11:3,4).  Cuprinsă de siguranță și bucurie, a alergat repede în salonul tatălui meu să îi împărtășească vestea cea bună: că nu va muri. Ajunsă acolo însă, nu mai știa de unde a citit. Așa că a deschis din nou Biblia, a dat o singură pagină și a ajuns la aceleași versete. Pentru mama a fost îndeajuns să citească o dată și să creadă. Pentru mine, nu. Pentru mine, a trebuit să spună Dumnezeu același lucru de 2 ori. Și, în răbdarea Lui, a făcut-o.

Dumnezeu și-a ținut promisiunea și tatăl meu nu a murit. Dar povestea nu se încheie aici, dimpotrivă. Acum începe. Au urmat 3 luni pline de amărăciune a sufletului meu. Da, eram și bucuroasă că tata trăiește, dar eram atât de tristă că știam că nu meritam minunea ce am primit-o în dar. De atâtea ori până la frageda vârstă de 14 ani îi întorsesem spatele lui Dumnezeu, încât minunea Lui în familia noastră mă făcea să mă simt vinovată și nu binecuvântată. Făcusem lucruri pe care un copil nu trebuia să le facă. Anturajul meu nu era potrivit nici pentru vârsta și nici pentru educația primită acasă. Egoismul meu, răutatea cu care îmi trăiam viața, îmi otrăveau sufletul.

Știam eu că există Dumnezeu, dar ce treaba avea El cu viața mea personală? Ei bine, mi-a arătat clar și fără dubiu că, de fapt, în viața mea personală voia să fie. Când a întors-o cu susul în jos și mi-a dat peste cap gândurile și nopțile. După 3 luni de luptă interioară intensă, am capitulat. Dacă așa e viața fără Dumnezeu, doar cu pseudo-fericiri de-o clipă și cu veșnicul gol în suflet ce nimic, dar absolut nimic nu l-a umplut, eu nu vreau să trăiesc așa.

M-am pus pe genunchi într-o seară de ianuarie și mi-am plâns sufletul. Cu Dumnezeu alături, în camera mea. Mi-am plâns fiecare păcat, m-am smerit cum nu o mai făcusem vreodată şi am recunoscut adevărul pe care cei mai mulți oameni îl neagă: sufletul meu are nevoie de Dumnezeu, iar golul din sufletul meu are forma Lui și poate fi umplut doar de El. Mi-am regretat profund păcatele, dar nu e îndeajuns să regreți. Le-am părăsit. Am vrut și am primit un alt început. De data aceasta, nu mai eram eu la cârmă. Era însuși Dumnezeu. Ce onoare! Să se coboare Dumnezeu la nivelul meu doar ca să mă ridice din mocirlă! Fără niciun merit al meu! Nu pot descrie în cuvinte clipele acelea și bucuria pe care am primit-o. O bucurie ce nu se compara cu toate fericirile mele trăite până atunci. Pace. Liniște. S-a dus povara păcatelor mele ce mă apăsa atât de crunt și nemilos. Am devenit, cu adevărat, liberă!

De atunci și până acum mă însoțesc acele trăiri. Pentru că dacă te întâlneşti cu Dumnezeu, nu mai poți rămâne același om. Odată ce înţelegi că poți alege să îi spui lui Dumnezeu „Tată”, nimic din lumea asta nu poate valora mai mult. Cine sunt? Sunt fiica Regelui. Sunt în procesul de educare ca să pot atinge standardele Tatălui meu. Experimentez zilnic iubirea și binecuvântările Lui și încerc să dăruiesc mai departe ce primesc. Mi-am clădit convingeri și principii solide bazate pe învățăturile Tatălui meu și fac tot posibilul să îmi trăiesc viața în integritate, iubire și adevăr. Despre asta scriu aici: despre Viaţă, Iubire și Adevăr.