Cutia cu Întrebări

Ieri am primit unul dintre cele mai profunde cadouri. Mi-a plăcut atât de mult, încât nu pot să nu îl împărtăşesc cu voi! Este vorba despre Cutia cu Întrebări. Cutia m-a atras încă de la început prin designul feminin şi de bun gust. În ciuda frumuseţii ambalajului, valoarea ei este în interior. Are 72 de carduri cu câte o întrebare pe faţă şi un răspuns pe verso. Tot farmecul este sa citeşti întrebarea, să îţi răspunzi sincer reflectând la tine şi la viaţa ta, iar abia după ce ţi-ai dat propriul răspuns să întorci cardul şi să vezi sugestia autoarei pe verso, care de multe ori vine îmbrăcată în citate, metafore sau replici profunde.

Scopul Cutiei cu Întrebări este să te autocunoşti mai bine, cu ajutorul reflecţiei şi a sugestiilor de răspunsuri de pe spatele fiecărui card. Ştiu că aş strica întreg farmecul cutiei dacă aş scrie aici toate cele 72 de întrebări şi răspunsuri, aşa că mă voi rezuma doar la 7 exemple. Sugestia mea este să dai mai întâi propriul răspuns întrebărilor, în timp ce le citeşti, şi abia apoi să verifici şi răspunsurile:

  1. Dacă ai şti că nimeni nu te va judeca vreodată, care ar fi acel lucru pe care l-ai face?

Caracter – ceea ce ai face corect, chiar dacă ai şti că nimeni nu va afla vreodată.

2. Care sunt motivele pentru care te trezeşti în fiecare dimineaţă?

Ce faci pentru tine, dispare o dată cu tine. Ce faci pentru alţii, rămâne în eternitate.

3. Când ai fost ultima dată dezamăgit/ă de tine?

Nu urca munţii ca să te vadă lumea. Urcă munţii ca să vezi tu lumea.

4. Care sunt greşelile pe care nu vrei să le moştenească copiii tăi?

Copiii sunt mesagerii vii pe care îi trimitem unor vremuri pe care nu le vom vedea.

5. Dacă produsul muncii tale ar fi fericirea, ce fel de muncă ai face?

A iubi înseamnă a găsi fericirea noastră în fericirea altora.

6. Gândeşte-te la o situaţie în care ai iertat pe cineva care te-a rănit adânc. Cum te-ai simţit şi care au fost beneficiile iertării în viaţa ta?

A ierta înseamnă a elibera un deţinut şi descoperi că acel deţinut eşti chiar tu.

7. Dacă ai şti că mori devreme, care ar fi regretul tău?

Spaţiul poate fi recuperat, timpul nu.

 

Consider că ar fi de prisos tot ce aş putea spune după întrebările şi răspunsurile de mai sus. Închei, lăsându-vă câteva poze cu cele 2 tipuri de cutii (doar ambalajul diferă, întrebările sunt aceleaşi). Cutia cu Întrebări este gândită a fi un cadou pentru doamne şi domnişoare, însă, discutând aseară cu soţul meu, m-am bucurat de profunzimea răspunsurilor pe care el le dădea atunci când îi adresam întrebările din cutie. Prin urmare, cutia este şi o modalitate frumoasă de conectare cu cei din jur sau chiar de cunoaştere mai profundă a celor din familie sau a prietenilor.

1234

 

Cum greşesc creştinii când sunt atacaţi?

„Fericiţi sunteţi voi, când, din cauza Mea, oamenii vă insultă, vă persecută şi spun tot felul de lucruri rele, minţind împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în Ceruri!” 

Acestea sunt cuvintele lui Hristos, care ne îndeamnă nu doar să suportăm cuvintele grele la adresa noastră, ci ne îndeamnă chiar să ne bucurăm când astfel de lucruri se întâmplă. Atenţie, însă: avem porunca de a ne bucura că suntem persecutaţi atunci când motivul este credinţa în El, nu când motivele insultelor sunt reale! Dacă cineva ne numeşte mincinoşi având dreptate, motivul este de profundă tristeţe, nu de bucurie!

Persecuţia creştinilor în 2018, în Europa, este strict la nivel verbal. Însă, de cele mai multe ori, nu faţă în faţă, ci pe reţelele de socializare. Ura se exprimă mult mai simplu din spatele unui ecran, nu-i aşa? Întrebarea care se ridică este: cum răspundem noi, creştinii, persecuţiei verbale? Voi enumera 3 tendinţe pe care le-am observat în nenumărate rânduri şi pe care le consider greşite:

  1. Tendinţa agresivă

    Îi înţeleg perfect pe creştinii care tind să fie agresivi verbal atunci când cineva îi jigneşte sau îl jigneşte pe Dumnezeu. Şi mie îmi creşte tensiunea deseori când se întâmplă asta, recunosc. Însă, atacul la persoană sau etichetele nu doar că nu se cuvin, dar nici nu sunt eficiente. Aţi văzut vreodată un om care, în urma unei jigniri, să spună: „Da, are dreptate omul acela. Sunt cam incult. Ar trebui să pun mâna pe Biblie…” Mda, nici eu nu am văzut. Aici se încadrează şi ironia. Personal, cred că această tendinţă are legătura cu mândria inimii. Scopul comunicării agresive nu este să îndreptăm privirile oamenilor înspre Dumnezeu, ci să ne simţim noi bine: „Ha! I-am zis-o!”

  2. Tendinţa pasivă

    Există şi opusul celor agresivi. Sunt acei creştini care nu postează nimic ce ar putea fi controversat, preferă să nu răspundă la comentarii şi stau în banca lor, liniştiţi, invocând versetul: „Cât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii.” Dar Dumnezeu ne cere să spunem Adevărul „la timp şi ne la timp”. Ne cere să avem curaj, ne cere inclusiv să nu ne ruşinăm de El. Nu e nimeni mai bun dacă tace, atunci când trebuie să vorbească. E adevărat că sunt şi momente în care e bine să nu spunem nimic, dar acelea sunt rare. Şi aici problema este tot mândria.

  3. Tendinţa sfântoacă

    Aici se încadrază creştinii care, deşi au intenţii bune, au un limbaj de lemn, învechit, şi nu reuşesc să poarte o conversaţie cu cineva care trăieşte în 2018, nu în 1900. Ei scriu versete după versete, ca argumente, însă nu le explică semnificaţia. Sau, şi mai rău, doar trântesc nişte versete scoase din context într-un comentariu.

Care este, atunci, soluţia?

Din punctul meu de vedere, în calitate de creştini, atunci când suntem atacaţi verbal, soluţia este, mai întai, să ocolim cele 10 semne de exclamare, jignirile, ironiile sau versetele trântite într-un comentariu şi scoase din context.

După ce ne asigurăm că am ocolit aceste 3 tendinţe, putem merge mai adânc şi, ca în toate lucrurile, să luăm modelul lui Hristos. Lui nu i-a fost niciodată teamă să spună lucrurilor pe nume. Nu a evitat să spună Adevărul, nu a stat în banca Lui. A fost curajos, dar în acelaşi timp înţelept şi plin de Iubire. Le-a spus în faţă fariseilor că sunt ipocriţi, dar i-a spălat picioarele lui Iuda cu câteva ore înainte să fie vândut de către el. A afirmat că este Fiul lui Dumnezeu, conştient fiind că aceasta Îl va duce spre moarte, dar pe cruce s-a rugat pentru cei ce L-au ţintuit acolo. Pentru El, scopul nu era să câştige o dispută. Nu era nici să „trăiască în pace”.  Hristos a spus Adevărul, având mereu în minte Iubirea şi eternitatea fiecărui om. 

Ce trebuie să schimbăm dacă ne regăsim în una din cele 3 tendinţe de mai sus? Mentalitatea. Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea gândirea Lui şi înţelepciunea de a găsi echilibrul între Iubire şi Adevăr, dar şi bucuria de a fi persecutaţi, măcar verbal, pentru credinţa în El.

 

P.S. Cine nu este creştin, nu poate înţelege bucuria de a fi persecutat, nici măcar la nivel conceptual.

Este suficientă moralitatea?

Moralitatea are rolul de a optimiza raportul dintre lume și sine. Credința, în schimb, este despre Dumnezeu și sine, iar abia mai apoi, despre relaționarea cu lumea.

Poți să fii moral, să ai o relație bună cu oamenii. Poți să fii chiar un ateu mai moral decât unii oameni credincioși. Nu am cunoscut încă așa ceva, dar să presupunem că există. Să presupunem că există orfelinate construite de atei, case de ajutor social etc. Dar moralitatea poate, în cel mai bun caz, să îți rezolve problemele cu lumea din jur, prin niște reguli stricte, de la care nu te abați, ca să nu faci rău nimănui. Ce ironic, nu? Reguli stricte. Nu ateii sunt cei care acuză creștinii că respectă doar niște reguli? Cu toate astea, cel doar moral, lipsit de Dumnezeu, chiar asta face: respectă reguli şi cam atât.

Cum rămâne cu sufletul, însă?

Diferența fundamentală între un ateu moral și un creștin autentic este aceea că ateul respectă reguli, pe când creștinul respectă și iubește Dumnezeul. Creștinul nu-i face rău aproapelui pentru că vrea să îi facă bine, în schimb ateul nu face rău doar pentru că așa e moral. Oare cum e o societate mai eficientă? Când e plină de oameni care evită să facă rău cuiva sau când e plină de oameni care vor să facă bine aproapelui? E o diferență de nuanță, știu. Dar este una din acele nuanțe care face diferența între compromis și integritate, între nepăsare şi implicare, între o simplă toleranţă şi iubire, între moarte şi viață.

Să afirmi că există moralitate şi să uiţi de Cine i-a stabilit graniţele este cea mai mare confuzie seculară. Pentru ce să fiu moral? Cine zice ce e bine si ce e rău? Cine definește moralitatea? Pentru unul poate fi moral să respecte viaţa. Pentru altul, moralitatea înseamnă să ucizi. Cine hotărăşte ce este bine sau rău?

Și așa s-a născut pragmatismul – curentul potrivit căruia adevărul este ceea ce îmi convine mie. Dacă îmi este pe plac, este adevărat pentru mine. Dacă nu, nu. Și, ah, cât rău face un astfel de concept. Iată ce uşor se poate ajunge de la moraliate la pragmatism, atunci când alegem să uităm că, fără Dumnezeu, moralitatea nu va fi niciodată suficientă. Pentru niciun fel de relaţie şi cu atât mai puţin pentru suflet.

La urma urmei, toate acestea sunt legate între ele. Nu poti vorbi despre moralitate fără să întrebi ce este Adevărul sau chiar cine definește Adevărul. Cine defineşte moralitatea? Cine spune ce e bine şi ce e rău?

Când lipsește credința, nu mai poți deosebi între bine și rău. Bâjbâi, te rătăcești, azi mergi după unul, mâine după altul și până la urmă spui că nu există nimeni care să cunoască adevărul sau că adevărul nu există.” Regele Mihai I al României

 

De ce nu sunt toţi oamenii fericiţi?

O întrebare pe care probabil majoritatea dintre noi ne-am adresat-o la un moment dat. Sau poate că nu sub forma asta. Poate sub forma: De ce nu sunt eu fericit?

Am văzut la un moment dat pe Facebook un citat cu zeci de mii de reacţii pozitive: Caracterul meu este cine sunt eu, dar atitudinea mea faţă de tine depinde de comportamentul tău faţă de mine M-am întristat puţin când am văzut că oamenii cred într-o asemenea minciună. Cu alte cuvinte, eu sunt un om bun, dar dacă mă calci pe bec, nu răspund de faptele mele, este vina ta. Ce standard moral dublu, nu-i aşa?

Într-o zi, i-am găsit replica perfectă într-un alt citat: ¨Nu-i trata pe oameni în funcţie de cât de răi sunt ei, ci în funcţie de cât de bun eşti tu.” Ah! Acesta era răspunsul! E uşor să te comporţi frumos cu cineva care te place. Problema apare atunci când dăm de oameni cu care nu rezonăm. Ce facem atunci?

Iar acum, revenind la tema noastră de azi, fericirea, dă-mi voie să îţi explic legătura între cele două. Dacă noi doar reacţionăm la ceea ce ni se întâmplă, nu vom fi niciodată fericiţi. De ce? Pentru că întotdeauna se va găsi un om nepoliticos, un şofer care să îţi taie calea în sensul giratoriu, un şef neînţelegător sau poate, pur şi simplu, un om drag ţie care să aibă o zi sau o perioadă dificilă şi să devină irascibil.

Fericirea nu vine din reacţii. Fericirea vine din acţiunea iniţiată în mod intenţionat, în ciuda contextului nefavorabil. Fericit eşti atunci când, în loc să ridici tonul la cel ce a zbierat la tine, alegi să ierţi. Unii spun că iertarea e ceva egoist, o faci ca să te eliberezi pe tine. Chiar şi aşa, fă-o. Alţii zic că oamenii care fac fapte bune, sunt şi ei egoişti. Fac asta doar ca să se simtă ei înşişi mai bine. Chiar şi aşa, fă fapte bune. Fiindcă nu e doar despre tine. E şi despre omul căruia i-ai făcut binele de care avea nevoie. Fericirea apare atunci când alegi să respecţi. Să iubeşti. Atunci când nu permiţi niciunui om să te coboare atât de jos încât să-l urăşti.

Dacă aştepţi ca fericirea să vină din exterior, te afli într-o aşteptare fără final. Fericirea porneşte din mintea ta şi din sufletul tău. Ce există acolo şi scoţi de acolo, aceea te face (ne)fericit.

Tu alegi ce permiţi în sufletul tău şi, în funcţie de asta, ce scoţi de acolo. Eşti atât de fericit cât vrei să fii.

 

Discursul meu în cadrul Speakers Club pe tema fericirii. (Se poate vedea doar pe desktop, nu şi pe smartphone)

Soarta țării e în mâna celor care (nu) se roagă pentru ea

 

Pentru România (și nu numai), speranța poate însemna (doar) rugăciune. Nici măcar educația, de sine stătătoare, în lipsa rugăciunii, nu mai reprezintă răspunsul. „Dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu, se va smeri, se va ruga, va căuta Fața Mea și se va întoarce de la căile lui rele, îl voi asculta din Cerul de sus, îi voi ierta păcatul și îi voi tămădui țara.”

Semnat, Dumnezeu

Soarta țării pornește din mâinile celor ce (nu) se roagă pentru ea. Regele Mihai I spunea: „Mi-am recăpătat liniștea, înțelegând că istoria se află în mâna lui Dumnezeu, nu în mâna muritorilor.”  Dar prea vrem să ținem noi istoria în mâinile noastre. Și cei ce conduc țara, dar și noi, oamenii simpli. Vrem să deținem noi controlul, fără să realizăm că asta e datoria Lui. Fie că alegi să te rogi, să predai istoria în mâna Lui, fie că alegi să nu, acțiunea ta sau lipsa ei are un impact asupra țării noastre.

Desigur, e dificil să te rogi. Când să mai avem timp și pentru asta? Dacă nici la vot nu merg oamenii de 2-3 ori la 4 ani, când să aibă timp zilnic să se roage? Apoi, dacă nu vedem rezultate imediate, de ce să ne mai rugăm? Rugăciunea e grea. Implică perseverență.  Așteptarea în liniște a unui răspuns. Poate ani de zile sau chiar zeci de ani. Dar nici căsniciile nu mai rezistă ani de zile în secolul XXI, de ce ar rezista rugăciunea atât? (Sau poate tocmai de asta nu rezistă căsniciile. Că nu rezistă (sau nu există) rugăciunea în familie.) Rugăciunea implică smerenie. Ah, ce cuvânt! Smerenie? Aproape că nici nu mai știm ce e cu ea, de unde vine și ce scop are. Dumnezeu e singurul care știe să ne smerească fără să ne umilească; prin rugăciune.

Nu e totul pierdut. Dumnezeu poate salva România. Dacă Îi cerem ajutorul. Dacă ne smerim și renunțăm la mândrie și individualism. Dacă refuzăm să mai fim sclavii păcatulului, care ne înfășoară ca un lanț, din creștet până în tălpi. Dacă…

Soarta țării e și în mâna ta. Așeaz-o în mâna Lui, acolo unde îi e locul.

Nebunia dragostei

Trăim timpuri aşa haotice, încât a iubi cu adevarat pare o tot mai gravă nebunie. Golind dragostea de adevăr, rămânem doar cu o toleranţă searbădă, lipsită de esenţă, care seamănă mai mult a ignoranţă.  Dragostea şi adevărul trebuie să  meargă mână în mână, oricât de greu ar părea.

S-au adăugat multe sensuri negative dragostei din cauza faptului că mulţi au confundat îndrăgosteala cu dragostea. Când te îndrăgosteşti, eşti atras de o persoană. Dar simpla atracţie faţă de cineva nu poate reprezenta o bază solidă pe care să construieşti o viaţă.

„Să îmi schimb eu obiceiurile nepotrivite care îl deranjează pe cel de lânga mine? Să mă accepte aşa cum sunt, că doar mă iubeşte.” De cate ori nu ai auzit şi tu astfel de replici? Problema lor e că pe cât sunt de adevărate, pe atât sunt de false! Zic că sunt adevărate în sensul că tot mai mulţi oameni îşi trăiesc vieţile acţionând conform lor, dar sunt complet false fiindcă ele nu exprimă adevărata iubire, ci dimpotrivă, egoism, mândrie şi ignoranță. Ori, dragostea nu se poate clădi pe mândrie.

Cum? Dragostea se clădeşte? Nu e ea un sentiment, o emoţie care ar trebui să dureze toată viaţa? N-ar trebui ca lucrurile să meargă de la sine? Ei bine, nu. Dacă priveşti lucrurile aşa, vei fi foarte dezamăgit să afli ca nu există o emoţie care să dureze toată viaţa, că emoţiile sunt trecătoare şi chiar înșelătoare. Azi simţi, mâine se prea poate să nu mai simţi. De fapt, nu există nimic pe lumea asta care să meargă de la sine la nesfârşit.

Dragostea nu e ca în filmele de la Hollywood: nu apare de nicăieri si nici nu dispare în neant. Dragostea adevarată se clădește, în timp, cu eforturi uneori şi decizii zilnice de a te dedica unei persoane. Nu putem încerca să împletim dragostea cu egoismul şi apoi să dăm vina pe dragoste, că n-a mers. Că dragostea e defectă, când, de fapt, s-ar prea putea ca noi să fim defecţi. Problema nu e neapărat că suntem toţi defecţi, problema e că natura umană are talentul de a minimaliza imaginea propriilor defecte în ochii noştri şi de a pune o lupă pe ale celui de lângă noi.

Dragostea adevarată nu te face să îţi pierzi minţile, ci îţi bagă minţile în cap. Dragostea nu e un fluture în stomac, e linişte în suflet şi încredere totală în omul de lângă tine. Iubirea nu e atunci când îţi tremură genunchii. Aia e îndrăgosteală. Pasiune. Emoţie.

Iubirea e angajamentul prin jurământ atât la nivel emoţional cât, mai ales, şi raţional că atunci când lucrurile par să meargă de la sine dar, mai cu seamă, şi când scârţâie din temelii, tu alegi să rămâi acolo şi să lupţi, să clădeşti în continuare, să arăţi bunătate, răbdare, să urmăreşti binele celui de lângă tine, să suferi, să speri, să crezi. În mod intenţionat. Nu accidental. Nu de la sine. Ci, să iubeşti în mod intenţionat, indiferent de cicumstanţe.

Dragostea nu e uşoară uneori fiindcă poate fi dificil să îţi dezbraci sufletul în faţa cuiva. Dar e cea mai frumoasă. Nu merge de la sine fiindcă circumstanţele nu sunt mereu favorabile. Dar e cea mai mare recompensă sufletească şi spirituală.

Pe masură ce învăţ să iubesc şi mă bucur de împlinirea incomparabilă cu orice altceva pe care dragostea o oferă, îmi dau seama, la modul practic, că fără Dumnezeu, oamenii nu sunt capabili să ofere iubire adevarată. Că nebunia dragostei vine de la El. Că nu e nimic raţional în a îi iubi pe cei care te omoară, tocmai de aceea e dragostea Lui nebună. Fără El, putem doar să încercăm să iubim. În absenţa Lui, rămâne doar mândria. Ori, dragostea nu se poate clădi pe mândrie.

Dă click aici pentru discursul „Nebunia Dragostei” a lui R. Wurmbrand

Pe tine ce te motivează să te ridici atunci când cazi?

Discursul poate fi văzut aici

Adevărul este că într-o zi veţi muri. Iar atunci nu vor mai conta banii pentru care aţi trudit şi nici funcţile înalte pe care le-aţi avut. Ceea ce veţi lua cu voi va fi caracterul pe care l-aţi dobândit de-a lungul vieţii, iar în urma voastră va rămâne doar iubirea cu care i-aţi iubit pe ceilalalţi.

Prin urmare, fiţi eroi, nu victime. Fiţi soluţii, nu probleme. Fiţi genul de oameni care să îi motiveze pe cei din jurul lor să devina ca şi voi: exemple, oameni integri. Fiţi mai degrabă cei care zâmbesc primii şi nu cei care uită să zâmbească. Încercaţi să scoateţi la iveală tot ce e mai bun în oamenii de lângă voi şi în acest mod veţi scoate la iveală, de fapt, ce e mai bun în voi. Nu uitaţi că oamenii puternici nu doboară, ci îi înalţă pe alţii.

Iar dacă într-o zi veţi eşua, fiţi motivaţi să vă ridicaţi şi să mergeţi mai departe. Fiţi motivaţi de gândul că planul lui Dumnezeu pentru viaţa voastră este mai măreţ decât cel mai grandios vis al vostru, iar atâta timp cât Îl veţi pune pe El pe primul loc în tot ce veţi face, nimeni şi nimic nu Îl va împiedica pe El să îşi ducă la îndeplinire planul Lui cu privire la viaţa voastră!